„Michelangelo este una dintre vocile lirice cele mai inventive, mai personale şi mai deconcertante ale epocii sale. Martor al crizei Renaşterii italiene, pe care, graţie longevităţii, o parcurge în toate episoadele sale politice şi culturale, el încarnează, prin expresia lui frustă, viguroasă şi independentă, o mutaţie progresivă, dar radicală, care lasă în urmă clasicismul ordonat, senin, armonios şi păşeşte în Manierism, mergând până la corodarea normelor înfăptuită de Baroc.
Criza lăuntrică, pe care el o trăieşte cu o intensitate sfâşietoare şi cea care îl răzbeşte din afară fac din el un precursor al poeziei de mai târziu, marcată de sentimentul morţii, de patosul baroc al suferinţei, de înstrăinarea de o lume care şi-a pierdut reperele: o lume care nu mai este unică, ci multiplă, o lume aflată într-un echilibru instabil, o lume răvăşită de războaie civile şi religioase, de descoperirea unor noi lumi geografice şi cosmice, de Reformă şi Contrareformă, de crize religioase, artistice şi literare.“ (Adelin Charles FIORATO)

„Poezia lui Michelangelo transmite prin frumuseţea proprie o experienţă de viaţă oarecum paradoxală, concepută filozofic şi trăită afectiv. În maladia ei de o sculpturalitate aspră explodează note tragice, se aştern linişti înspăimântate, se întind absenţe, se disting adormiri cumplite, treziri fremătătoare. Toate învie în auz, după aproape o jumătate de mileniu, amintirea unei furtuni.“ (C.D. ZELETIN)