Piesa „Henric al IV-lea”, scrisa nu mai tarziu de 1597, este alcatuita din doua parti ce pot fi tratate si separat. Daca prima parte este dominata de o nota umoristica, cea de-a doua aminteste mai degraba de o comedie sumbra. Tot astfel, daca in prima parte problema-cheie este onoarea, in cea de-a doua este legea.
Ilarold Jenkins s-a ocupat in mod special de problema celor doua parti ale piesei „Henric al IV-lea” si a rezolvat-o impacind ambele puncte de vedere mentionate anterior: „«Henric al IV-lea», in concluzie, reprezinta in acelasi timp o piesa si doua piese. Prima parte incepe cu o actiune pentru care nu are spatiu suficient, dar pe care o rotunjeste partea a doua. Tinind insa seama de faptul ca jumatate din actiune se incheie in partea intai, exista primejdia unui gol in partea a doua. Pentru a umple acest gol, partea a II-a dezvolta povestea neterminata a lui Falstaff si reia ceea ce este terminat in povestea printului. Cele doua parti sint complementare, dar ele sint si independente, ba chiar si incompatibile”.


„Henric al V-lea” este ultima piesa din cea de a doua tetralogie (dupa „Richard al II-lea” si „Henric al IV-lea”, cu partile I si a II-a) si a fost scrisa intre 1598-1599 sau, dupa cum sustin unii cercetatori pe baza referirii la Essex din prologul actului VI, intre plecarea acestuia in Irlanda si inapoierea sa in Anglia, respectiv 27 martie si 28 septembrie 1599. In editia in-folio din 1623, piesa ocupa al cincilea loc in sectiunea „istorie”.
Tanarul rege Henric al V-lea al Angliei invadeaza Franta, pentru a-si proclama dreptul la regat si la mana fiicei suveranului francez.
Dupa poetul german Karl Schlegel, Shakespeare insinueaza ca Henric are motive ascunse sa porneasca razboiul impotriva Frantei: „Henric avea nevoie de un razboi extern pentru a-si consolida tronul (...) Invatatii sai episcopi sunt tot atat de dispusi sa-i dovedeasca dreptul indiscutabil la coroana Frantei pe cat este el de dispus sa-i permita constiintei sale sa fie linistita de dansii...”. Ironia shakespeariana insoteste si dorinta regelui de a-si consolida cuceririle prin casatoria cu o principesa franceza: „Rodul acestei uniri, prin care cele doua natiuni isi fagaduiau atata fericire in viitor, a fost slabul si bicisnicul Henric al VI-lea, sub a carui domnie toate au fost pierdute intr-un chip lamentabil”.