Întru-un context oficial sau ştiinţific, limbajul trebuie să fie, de regulă, unul propriu, precis, lipsit de relief, deci neutru din punct de vedere afectiv… În vorbirea uzuală însă, cu deosebire cea colocvială, vocabularul deviază uneori, ca sens, de la “tiparele” lui fundamentale, căpătând culoare, căldură, forţă sugestivă şi metaforică, altfel spus: expresivitate.

La acest tezaur lingvistic, plin de sensibilitate şi fantezie – caracteristic masei anonime de vorbitori – face trimitere dicţionarul de faţă.