Tasso povesteşte cu simplitate şi cu cel mai înalt lirism despre naşterea şi evoluţia sentimentului dragostei la doi tineri, Aminta şi Silvia, care în timp învaţă să iubească şi la rîndul lor să fie iubiţi. Pe fundal sînt plasate contradicţiile fiinţei omeneşti aflate în eterna căutare a unui echilibru, precum şi relativitatea oricărei experienţe şi a oricărui punct de vedere; toate acestea pot fi depăşite numai de către acela care, conştient fiind de nesiguranţa vieţii, îşi transformă existenţa într-o goană autentică şi pasionată în căutarea adevărului. Aminta istoriseşte despre iubiri care implică trupul şi sufletul, fiind o poveste care invită la relativizarea oricărei judecăţi şi la citirea fiecărui concept mai întîi în semnificaţia sa primară şi mai apoi răsturnată. Dar ceea ce este sigur şi ceea ce rămîne din Aminta este mai ales elogiul dragostei, singura nevoie fundamentală, primară, de care nu se poate lipsi nici o fiinţă omenească; singura capabilă să scurteze distanţele, să anuleze diferenţele, să anuleze limitele omeneşti. O dragoste aleasă, care presupune poezie şi se exprimă prin poezie, departe de vulgaritate şi de stereotipuri, departe de certitudinile liniştitoare.